Nu e nicio ură condiționată sau generată de vreo întâmplare anume... Nu e nici de preponderența plictiselii. Ca întotdeauna obiectul judecății mele ar fi cel din centru: omul. Astăzi vroiam să scriu despre: De ce Andrian nu își iubește satul natal. Nu l-am iubit niciodată, nu are o mare populație, prin 2010 erau 2100 locuitori înregistrați cu reședința și vreo 1800 locuiau în sat. (Aceste date statistice sunt din ce îmi aduc eu aminte de la geografie de prin liceu așa că dacă cineva vrea să mă corecteze nu are decât, nu-mi pasă. Vorba aia: Blogul meu - scriu ce vreau! Nu e menit să informeze pe cineva cu exactitate așa că... cu atât mai mult că știu că puținii vizitatori care citesc aceste rânduri nu le pasă de numărul exact al populației, cam lungă paranteza. Știu.) Revin la numărul populației. E un număr relativ mic, dar eu cunosc doar o treime din acești oameni, îi văd des, nu-mi pasă cine sunt, nu-mi pasă cum îi cheamă. E un sat la poarta țării, dar e urât. Nici nu i-aș da această distincție, da lasă că se face „Reunirea” cu România și i se retrage distincția :)))). Nu ai ce să vezi, nu ai cu cine să vorbești, s-a dus și aici perioada când cu ajutorul vecinilor îți puteai face un borș, iar tu să contribui doar cu vasul și focul. Mămica îmi spune că lumea e rea, nu e așa. Aici lumea e proastă. Aici e foamete de bani, fiecare și-ar tăia vecinul, i-ar viola familia, i-ar cumpăra pământul dacă ar ști că are în curte îngropați chiar și doi galbeni și nu dramatizez. Nu mi-a dat nimic acest sat decât niște profesori cât de cât decenți, iar dacă s-ar întâmpla să citească acest text vreun fiu/fiică de profesor/oară și își va pune întrebarea dacă merită să se laude cu al lui părinte să știi că merită să mă întrebi mai întâi. Al doilea cel mai aiurea lucru e că oamenii vorbesc, pot să te vorbească pe la spate chiar dacă e în fața ta! Așa sunt ei, niște clovni mizerabili care nu merită decât niște rânduri de ocară. Toți se interesează te tine, toți vor să știe ce faci și dacă ești mai prosper decât copilul lui, sau de ai reușit să faci ceva pentru tine ce copilul lui nu a reușit. Toți vor să știe ce mănânci și de unde ai bani dacă îți permiți să îți iei un suc de la magazin, pe toți îi doare, pe toți îi mănâncă pe undeva și caută alinarea ce ei o numesc informație! Poate tu le răspunzi amical că îți permiți să îți cumperi acel suc pentru ca ai banii munciți cinstit de tine, dar această informație doar primul o aude, la al doilea și al treilea se aude că vinzi ceva de pe acasă, la al patrulea și cincilea că ți-ai vândut vreun rinichi. E un permanent „telefon stricat”.

Acest sat mi-a dat o copilărie, frumoasă nu pot să zic că mi-a dat-o că omul singur și-o face cu mâna lui! Stați că am uitat să zic de ceva important. E fățărnicie. Chiar și acum, dacă eu i-aș da adresa spre acest text cuiva din sat el îmi va spune ca a citit articolul. E cel mai simplu caz de fățărnicie, dar asigur că sunt cazuri mult mai drastice pe aici. Toți se prefac că le pasă, toți îți zâmbesc, dar nu e așa și nu va fi niciodată pentru că în acest sat toți sunt fericiți atâta timp cât există cineva peste hotare și le trimite bani. Locuitorul Leușeniului e fericit doar atunci când are „plitcă” prin ogradă, gardul e din placi din beton și „ciripița” îi protejează acoperișul, dor atunci e fericit. Aici nu există hramul satului, (rog pe cineva de prin satul vizat să scrie dacă lui îi place adunătura de la așa-numitul „hram” ce are loc pe 21 noiembrie). Un sat repartizat pe pături sociale, „fuduli”, „cu nasu pi sus”. Clasele asta din ghilimele îl înjosesc pe un om care vine și le lucrează lor, că ei au trebri mai importante, ce să mai... 

Oameni buni v-ați schimbat! 

Vorba celor de la Paraziții: „Să muriți în chinuri că așa ar fi firesc”