Mamă… tu m-ai crescut,
Educat, povățat și n-ai avut
Timp pentru tine,
Ai vrut la alții bine, dar ție
Cine o să-ți dea, sănătatea ta, cea de cândva?!
S-a pierdut…
Ca un nor plăpând sau un fulger gând, s-a dus.
A pierit în apus.
Acum vreo 50 de ani, s-a născut zeița.
Mama ateului, îi respect credința
Că ea e zeul meu, nu cred în dumnezeu,
Cred în ea, ea mi-a dat viață,
Ea s-a chinuit, încă de mic, țintuit
De un pat, a plâns, s-a răstignit
Pentru un scop, asta e sfințenie
Asta-i pocăință și în suflet curățenie.
Ea e zeița mea, eu cred în ea și mă gândesc
Dacă există suflet, să i-l dăruiesc
Zeiței cu chip pământesc.
 Am suflet omenesc și e firesc să
 mă gândesc că zeul are chip părintesc
Zeița mea fără putere cu inima plină de durere
Te vener făr' de sfârșire și mă rog s-ai nemurire.
Căci în semn de mulțumire
N-am să eman dezamăgire
În a tuturor privire, vreau sa le aduc uimire
Căci tu ai sperat, te-ai rugat ca lui să-i fie bine, în acel
Moment, nu te-ai gândit la tine.
Nopti lungi, lânga el, vegheai,
Te uitai îndelung și te gândeai sau îți imaginai
Cum el va fi mare, vroiai și tu să fii mândră să primești onoare, că doare când
Te gândești, că trăiești fără să mulțumești.
Zile și luni de plâns și suspin, s-au scurs ca un chin
Pân-a devenit și cerul mai senin
Și am putut să-mi închin sufletul cu venin în fața trupului tău divin.
In perioada mare, noi ți-am fost alinare,
Tata peste hotare, era nevoit ca-din depărtare să ofere ajutoare.
Tu erai femeie cu puteri de zeu-bărbat.
Tu ne-ai oferit o grijă, ne-ai și educat
Doar că eu, am fost un nătărau
In ciuda binelui tău, am creat doar rău,
Eram un tăntălău și nu gândeam, inconștient
Doar greu faceam oamenilor dragi ca tine,
Acum că am crescut îți doresc doar bine.
Acum sânt mare dar tu oricum ai motive de îngrijorare,
Căci inima ți-e mare, caracterul tare și vrei cu înverșunare, o punte de salvare
Căci tu ești o pasăre, ce-și iubește puii și rupe din gura ei ca să dea la mititei.
 
Cât oi fi, de oi trăi pe un pamânt cu tine,
Vreau să-ți fac numai bine,
Căci inima nu va mai ține încă un chin de la mine,
Ajunge cît rău s-a făcut atunci când m-am născut.
Tu n-ai suporta eu n-aș putea,
Să te văd plângând, paru-ți căzând, durere îndurând și moartea chemând.
Până la sfârșitul vieții aș vrea să n-ai ideea tristeții,
Ajunge cât-a fost în perioada tinereții și a durat până-n apogeul vieții.
Când târziu tu vei pleca, și noi…
Singuri vom ramânea, vreau
Să te duci cu un gând împăcat și să știi tu a mea mamă, căci
Cît au existat ai tăi prunci, necondiționat,
 ca pe ochii lor din cap, te-au iubit
Și au știut, că pe astă crudă lume,
N-a mai existat o astfel de bună… MAMĂ!